ghețărie (groapă de zăpadă)

O groapă adâncă de câțiva metri săpată în pământ, cu pereți de susținere din piatră sau cărămidă și închisă la partea superioară cu o boltă din zidărie, destinată depozitării și conservării zăpezii, pentru a avea gheață (zăpadă compactată) disponibilă în lunile anului în care zăpada acumulată pe sol se topește. Cele mai vechi referințe istorice la acest tip de construcție urcă până în Mesopotamia și Egiptul Antic, cu aproximativ 3.000 de ani în urmă. Grecii și romanii s-au folosit și ei de gheața depozitată în gropi, folosind-o în scopuri terapeutice și pentru a răci băuturile vara. În timpul Micii Epoci Glaciare (LIA), activitatea comercială legată de zăpadă a atins punctul culminant, fiind construite multe gropi începând din secolul al XIV-lea. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea declinul începuse, deoarece sfârșitul LIA a coincid cu invenția mașinilor frigorifice și fabricarea gheții artificiale. Groapa de zăpadă este cunoscută și sub alte nume, cum ar fi cava, nevera sau nevero artificial. Deși designul lor variază de la una la alta, toate au o ușă mică de acces, care duce la o scară interioară îngustă pe care se poate coborî până la fund sau la nivelul atins de zăpada depozitată în interior. Când o ninsoare puternică avea loc în zona în care se afla groapa, un sistem era pus în mișcare implicând câteva sute de oameni care, în mod coordonat, se ocupau de transportul unor cantități mari de zăpadă - purtată pe spatele lor - la intrarea în groapă și, odată ajunși acolo, o aruncau în interior. În interior, mai mulți muncitori o stivuiau și o compactau corespunzător. Odată ce iarna trecea, se efectua operațiunea inversă: colectarea gheții, care, odată tăiată în blocuri, era transportată pe catâri în centrele populaționale din apropiere, unde era vândută și distribuită. Multe dintre aceste gropi sunt încă în picioare, unele fiind restaurate.