Oscilația Nord-Atlantică (NAO)

Cunoscută internațional prin acronimul NAO (North Atlantic Oscillation) și identificată pentru prima dată, în 1924, de meteorologul britanic Sir Gilbert Thomas Walker (1868-1958), constă dintr-o fluctuație pe scară largă în masa de aer situată între regiunea Islandei și regiunea Azorelor, ambele în Atlanticul de Nord. Această oscilație naturală determină, într-o mare măsură, variabilitatea prezentă în circulația atmosferică peste Europa, în special iarna. Zona sa de influență nu este limitată la continentul european, extinzându-se din America de Nord până în nordul Asiei, astfel încât joacă un rol important în comportamentul climatului în întreaga Emisferă Nordică. Semnul și magnitudinea diferite pe care le poate lua NAO sunt calculate folosind un indice numeric standardizat (indicele NAO), definit ca diferența de presiune atmosferică la suprafață între două stații meteorologice situate, respectiv, în regiunea Atlanticului de Nord unde domină presiunea înaltă subtropicală și zona de joasă presiune a Islandei. Inițial, stațiile din Ponta Delgada, din insulele Azore (Portugalia), și Stykkishólmur (Islanda) au fost alese pentru calculul său. Cu timpul, climatologii au început de asemenea să folosească alte stații de referință, cum ar fi Reykjavik, Lisabona sau Gibraltar. Calcularea indicelui NAO pentru fiecare an face posibil să se știe dacă oscilația este pozitivă (NAO+) sau negativă (NAO-), în funcție de faptul dacă valoarea sa este mai mare de +1 sau mai mică de –1, respectiv. Dacă valoarea cade între –1 și +1, avem condiții neutre. În faza pozitivă, Anticiclonul Azorelor afișează valori de presiune mai mari decât de obicei, favorizând situațiile de blocaj. În faza negativă, anticiclonul menționat este mai slăbit, permițând trenurilor de sisteme de joasă presiune - cu furtuni de vânt asociate - să treacă prin latitudini mai joase.