roza vânturilor

O diagramă în formă de stea în care sunt reprezentate frecvențele relative ale diferitelor direcții ale vântului măsurate la o stație meteorologică sau observator pe o anumită perioadă de timp. Frecvențele diferitelor game de viteză grupate după direcție pot fi de asemenea reprezentate. Procentul corespunzător acalmiilor este notat într-un cerc desenat în centrul rozei. Cu mult înainte ca vântul să înceapă să fie măsurat cu instrumente, au fost stabilite primele roze ale vânturilor cu direcțiile vânturilor principale, destinate în principal să ajute navigatorii să se orienteze pe mare. Rozele antice ale vânturilor apar în diferite culturi, câștigând în sofisticare de-a lungul timpului. În vremurile clasice, poetul grec Homer (secolul al VIII-lea î.Hr.) se referă în Odiseea la o roză a patru vânturi principale (Boreas, Eurus, Notus și Zephyrus), aranjate conform celor patru puncte cardinale. Filozoful Aristotel (secolul al IV-lea î.Hr.) a stabilit o roză de 8 direcții, Timosthenes (secolul al III-lea î.Hr.) una de 12, iar arhitectul roman Vitruviu (secolul I î.Hr.) una de 24. Roza cu 32 de puncte utilizată astăzi a fost reprezentată pentru prima dată pe o hartă a lumii medievală atribuită geografului și cartografului maiorcan Abraham Cresques (secolul al XIV-lea), deși unele surse atribuie invenția sa tot maiorcanului Ramon Llull (c. 1232-1315 sau 1316). Menționata roză a vânturilor cu 32 de puncte include 8 vânturi principale (patru marcând punctele cardinale și alte patru fiind vânturile laterale), 8 vânturi jumătate (colaterale) și 16 vânturi sfert (cuarte).